Poze din calatorii

La plecarea noastra spre Germania nu stiam ca vom ajunge sa vedem maretul Dom, asa ca, planificat sau nu, tot ar trebuie sa fim recunoscatori pentru jumatatea de ora in interior deoarece incepea o slujba religioasa in timpul careia erai rugat sa nu fotografiezi si sa nu deranjezi. Cat despre exterior … nu am avut curajul de-a scoate aparatul foto pentru mai mult de cateva clipe pentru ca riscam sa faca o baie sanatoasa din cauza ploii. Asa ca trebuie musai sa mai mergem, tinand cont si de faptul ca nici orasul nu am reusit sa-l vizitam, tot din cauza vremii. Asa ca va las in compania catorva cuvinte aflate cu usurinta dupa un simplu search (am incercat sa obtinem informatiile astea acolo, la fata locului, numai ca toate pliantele gasite de noi erau in germana si nu ne ajutau cu nimic), insotite de cateva poze facute in mare graba.

Pe 15 mai 1248, arhiepiscopul Konrad von Hochstaden a pus piatra de temelie a catedralei inchinata Fecioarei Maria si sfantului apostol Petru. Aceasta catedrala urma sa fie cunoscuta drept Domul din Koln.

Koln (Colonia) este cel mai vechi dintre marile orase ale Germaniei, iar numele i se trage de pe vremea romanilor care l-au denumit Colonia Claudia Ara Agrippinensium, dupa numele sotiei imparatului Claudius, Agrippina.

Catedrala impunatoare este construita in stil gotic, cu doua turle inalte, si adaposteste relicvele celor trei magi care s-au inchinat lui Hristos la Betleem si i-au adus drept ofrande aur, smirna si tamaie. Constructia s-a finalizat abia in anul 1880 si are 144 m lungime, 86 m latime si o inaltime a turnurilor principale de 157m. La finalizarea lucrarilor era cea mai inalta cladire din lume, calitate pastrata numai 4 ani pana in 1884 dupa construirea Monumentului Washington. A ramas, totusi, cea mai inalta constructie gotica din lume. Fatada impresionanta acopera peste 400 m. Printre cele doua turnuri se plimba adesea norii.

Despre schelele aflate aproape in permanenta agatate de catedrala am gasit doua explicatii: una ar fi ca intemperiile naturii au transformat-o intr-un permanent loc de constructie, iar a doua ca inca se mai lucrează la repararea daunelor pricinuite în al doilea război mondial. Vitraliile uriase de la ferestre contin peste 10 000 mp de veritabila arta a sticlariei din sase secole. In ea sunt adapostite lucrari de arta de seama, precum: Sarcofagul Magilor, un sarcofag aurit datand din secolul al XIII-lea si Vechea Cruce, aflata langa sacristie, care este cea mai veche cruce din Alpi.

La exterior te izbeste comparatia intre gigantismul cladirii si micile ornamente care o impodobesc, iar la interior esti uimit de inaltimea, grosimea si multitudinea coloanelor, dar sa nu uitam de simplitatea si frumusetea arcadelor. Este o experienta care nu ar trebui de ratat, mai ales daca incerci sa-ti inchipui ca cineva a a gandit-o de la 1248.

Locatie: Koln, Germania

Data: 31 decembrie 2009

Cheile Dambovicioarei le puteti gasi la aproximativ 5 km de Rucar, pe traseul Rucar-Bran, pe langa satul Podu Dambovitei de la poalele muntilor Piatra Craiului. Daca vreti sa ajungeti din Bucuresti aveti de parcurs vreo 177 km, iar de la Campulung numai 25 km. Numele si l-au imprumutat de la un important afluent al raului Dambovita, anume Dambovicioara, care izvoraste din partea sudica a Varfului “La Om” (2230m) din Piatra Craiului.

Cheile Dambovicioarei au sapat in podul calcaros dintre depresiunile Dambovicioara si Podul Dambovitei un veritabil canion cu o lungime de aproximativ 2 km, iar peretii verticali sau chiar aplecati peste albie au pe alocuri inaltimi ce depasesc 200 m.

Dintre nenumaratele pesteri ce se gasesc in zona, cea mai cunoscuta si impresionanta este Pestera Dambovicioarei, care se afla la 1 km nord de satul Dambovicioara, la altitudinea de 861 m, lunga de peste 250 m, are aspectul unei galerii putin ramificata si este usor accesibila turistilor si foarte vizitata de acestia asa cum s-a dovedit in tura noastra de sfarsit de toamna, cand autocarele pline faceau coada la intrarea in pestera. 

Dupa ce am trecut prin chei si am lasat in urma pestera aglomerata si lumea pestrita de la intrare, am facut dreapta in sus prin padure pana am iesit pe culmile dealurilor. Aici, alta lume comparativ cu aglomeratia de jos de la pestera. Cat vedeai cu ochii erau numai culmi line, case ici colo, drumuri pline de noroi inghetat, copii rosii in obraji, imbracati subtire (ni se parea noua) care alergau cu saniile trase dupa ei spre primul derdelus din acea iarna. Din cand in cand, de pe langa vreo casa, mai aparea cate un caine zgomotos, deranjat de noi, trecatorii matinali din acea zi. Erau si case batranesti, dar si aici ca peste tot, incepusera sa apara constructiile unor case mari, arhitectura multora dintre ele potrivindu-se cu zona ca nuca in perete. Alaturi de carutele si caii oamenilor care se potriveau cu peisajul erau masinile de teren de ultima generatie ale noilor veniti care, in scurt timp, vor schimba aspectul de basm al zonei. Deja incercam sa ne inchipuim cum ar arata colinele patate de albul iernii intr-o zi senina de primavara si ne-am dus cu amintirile spre Magura Branului asa cum era odata, spre fanete si vaci, spre liniste si frumos, spre oameni care iti dau “ziua buna” cu toate ca nu te cunosc si te intreaba de unde esti si ce cauti prin aceste locuri uitate de lume.

Cu bucurie si tristete in suflet am inceput sa coboram agale pe drumurile pavate cu noroi sau frunze amestecate cu prima zapada cazuta timpuriu, inainte de venirea calendaristica a iernii. Amestecul de culori nebune de toamna contrasta cu zapada proaspat asezuta. Copacii de pe marginea drumurilor care faceau bolta deasupra noastra ne intampinau cu ploaie de nea si frunze colorate. Ne indreptam din nou spre peretii impunatori, de diferite forme, ai cheilor Dambovicioarei.

Locatie: Cheile Dambovicioarei si imprejurimi
Data: sfarsit de octombrie 2009

Mi-am luat inima-n dinti si am hotarat sa incerc o noapte la cort iarna, nu in gradina bunicii ci sus pe munte, in conditiile surpriza oferite de mama natura. Si asa, intr-o dimineata de sambata de decembrie ne-am urcat in masina doi somnorosi si doua somnoroase cu destinatia Ciucas. Vremea era cand draguta si ne ameninta cu lumina soarelui nu si cu caldura lui, cand uratica si ne ploua. Ajunsi la Cheia o luam tiptil spre cabana Muntele Rosu. Spun tiptil pentru ca nu ne-am indurat sa o luam pe jos pana la cabana si am urcat cu masina pe acel drum “asfaltat”. In dimineata aia eram tare lenesi, probabil de la vreme ni se tragea. Sus, la cabana, am cerut voie sa lasam masina in “parcare”, ne-am echipat si am anuntat ca o luam in sus, spre varful Ciucas. Ploaia se oprise, peisajul era de toamna, numai un pic nins pe crestet. Insotiti de doi catei o luam spre izvorul prof. Nicolae Ioan de unde ne alimentam cu apa pentru cele doua zile, apoi urcam la fel de “vioi” spre cabana Ciucas, aflata in constructie. In ziua aceea nu am vazut pe nimeni la cabana (care are parterul turnat), numai cainii care o pazeau si care faceau mare zarva la simtirea noastra si, mai ales, a noilor nostri prieteni blanosi. Iesiti in golul alpin, nu stiu ceilalti, dar eu m-am inviorat imediat, cum mi se intampla de fiecare data cand scap de padure, iar daca bocancul paseste si pe stanca … chiar ca nu mai simt nici oboseala, nici greutatea rucsacului. De cum mi-a revenit tot zambetul pe buze, parca si soarele vroia sa se molipseasca de starea mea de veselie si se chinuia ingrozitor sa iasa de dupa nori, dar … nu prea reusea. Imediat iesiti in golul alpin ne-a intampinat si vantul destul de nesuferit in dimineata asta dar si o vizibilitate destul de bunicica tinand cont de vremea capricioasa. Si uite asa, mai o poza, mai o vorba si-un ceai cald, trecem pe langa varful Tigaile Mari si ne hotaram sa innoptam langa poteca, chiar langa “Babele la sfat”. Dar mai aveam inca jumatate de zi de hoinarit pana sa ne bagam la caldurica in sacii pufosi asa ca o luam tot in sus spre varful Ciucas. Pana sa ajungem noi pe varf, ne-a luat-o norul inainte. Dar nu orice fel de nor ci unul insistent si dens de sa-l tai cu cutitul, insotit de prietena lui lapovita. Intorsi la cort luam cateva guri din “apa de gura” pentru a ne incalzi, ne bagam la caldurica, ne hranim si pe noi si cateii de afara, ferm convinsi ca vor sta cu noi pana a doua zi, apoi neavand ce face, pe la ora doua ne bagam la somn. Dupa patru ore de dat din coate, ca doar eram patru in cort, afara era deja noapte iar vizibilitatea inexistenta. Am iesit totusi sa inghetam un pic , cu dorinta de-a face si niste poze intr-o bezna cum nu mai vazusem niciodata, noroc ca una din lanterne reusea sa strapunga norul noptii (hm! fusese mai scumpa…). Am reusit sa observam, cu bucurie, ca cei doi prieteni blanosi ne parasisera si spun “cu bucurie” pentru ca deja ne lasasera fara jumatate de paine si o conserva iar noi nu ne induram sa nu le mai dam.  Dupa vreo jumatate de ora de degerat in bezna, ne-am hotarat sa ne bagam inapoi in cort, unde am luat din nou o gustare, unii mai mica, altii mai are, si intr-un final ne-am culcat din nou, cu speranta ca a doua zi va fi macar un pic mai frumoasa. Zorile ne intampina cu acelasi nor si aceeasi vizibilitate, asa ca ne strangem bagajele si ne indreptam spre masina, cu gandul la o ciorbita calda.

De cand merg pe munte am avut parte de vreme urata dar ca week-end-ul asta nu a fost niciodata. A fost cea mai “trista” iesire a mea de pana acum si sper sa am parte de vreme ceva mai buna de acum incolo. Si totusi e ceva ciudat. Duminica, cand ne intorceam la masina ma simteam dezamagita dar acum, cand privesc in urma, zambesc. Da, pana la urma a fost o tura capricioasa, care ne-a oferit, pe langa norul acela, si cateva zari insorite si o expozitie unica de stanci cu forme dintre cele mai ciudate. In afara de cele doua babe am zarit varful Tigaile Mari care in viziunea mea aduce cu doi ochisori si un crestet tuguiat seamanand cu catelul lui Oblio.

Toti cei care urcau in ziua coborarii noastre, si au fost cativa, erau insotiti si ei de catei de la cabana. Fiecare grup avea cel putin un catel, tovaras de drum. Normal ca ne-am reintalnit cu prietenii nostri in apropierea cabanei care s-au bucurat de revederea noastra, cel putin asa vrem noi sa interpretam, si nu ne poate trece prin cap ca dadeau din coada la vederea mancarii ramasa pe care acum ne permiteam sa le-o dam pentru ca pe noi ne astepta cate o ciorbita si … ce mai poftea fiecare.

Locatie: Muntii Ciucas

Data: decembrie 2009

In doua trepte, supla si diafana, Cascada Vanturatoarea se lupta cu stanca, care parca vrea s-o pastreze numai pentru ea, imprastiind-o.

Locatie: Muntii Cernei

Data: iunie 2009

Ajunsa la baza stancii, se sparge si se grabeste spre vale pe sub pietrele mari.

Locatie: Muntii Cernei

Data: iunie 2009

Pentru ca la jumatate stanca pune piedica suvoiului rusinos o parte din cascada se transforma intr-o perdea rara de diamante repezi, printre care se poate urmari cum apa ajunge la baza stancii de unde-si continua drumul catre Valea Cernei.

Locatie: Muntii Cernei

Data: iunie 2009

Vazut din dreapta, firul apei se impleteste cu stanca sus, de unde se arata privirii, formand o cosita naturala, de o frumusete ireala.

Locatie: Muntii Cernei

Data:  iunie 2009